Before the Second World War, my grandparents, Alexandru Zbarcea and his wife, “Garofina” Agapia Jagar, who among other activities, assumed the management of the local “Stone Pub” (Cârciuma de Piatră), decided to buy a piece of land to build a new restaurant and a house, where they would live together with their daughter Maria (Mia). Săndel was to be born in 1941 and Violeta, my mother, in 1950, when the political situation had already changed. Along with another estate of theirs, the bought land is in the centre of Brădet, at the intersection of the Brașov-Buzău route and the road that comes from Vama Buzăului.
The project of the new residence, which was signed and dated from 1940, envisaged the construction of a big house with two floors, with a part dedicated to the restaurant, with kitchen, room for weddings and christenings, ballroom, bathroom, this being rare or inexistent in the houses of the inhabitants from the village. The project also envisaged a smokehouse and a butcher’s.
The construction started in the year 1946 and it has not even till now, in 2019, been completed. In 1947, at the moment when the workers had to be paid, the monetary stabilization intervened – as the first act of implementing the communist ideology, which was introduced at that time –, which put my grandparents in a difficult situation, because from that point, the existing money had no value any longer. They were obliged to sell their animals from the household in order to be able to pay those who were working on the house.
In December 1947 the country became the Socialist Republic of Romania, led by the Communist Party. The communist regime lasted until December 1989.
In 1948 my grandparents were declared kulaks, they were considered exploiters of the nation and were obliged to pay very high taxes and quotas, which were paid with enormous sacrifices. They went through an incredibly difficult period. Those who had political orientations other than the communist one were persecuted, taken to jail or deported to work in other parts of the country. Many fled into the woods as a form of resistance.
In the year 1959, under the pretext that my grandparents would be removed from the category of “kulaks”, a huge part of their lands and all of their forests were taken away. The Decree 115 from 1959 stood at the base of these activities, it stipulated that all of the lands, real estates and private activities should be taken away from the owners and placed under the use of the state. This abusive measure was applied differently in different regions of the country, depending on the zeal of the new leaders.
In these difficult conditions, my grandparents financially had no longer the possibility to fulfill the project as regards finishing the building and beginning the activities, though it would have become an attraction point not only for Brădet, but also for the entire region of Întorsura Buzăului. As a result, for a period of approximately 30 years, the works were interrupted and my grandparents lived in a house built by my great-grandfather in 1928, in which my mother was born.
In the meantime, the children grew up, and they left their native village to study (albeit they met obstacles at enrolling for upper school due to the fact that they were children of kulaks), and on account of the hardships met by the family. My mother got married and reached as far as Italy. Towards the end of the seventies, the construction of the house started by my grandparents was slowly resumed and half of the house became habitable, but my grandfather did not get the chance to live there. He died in 1980, when I was three years old. In the following year, in August, my grandmother moved into the so-called “new” house. She had to sell the other one fast and cheaply, because it was not allowed to own two properties. Since then, being a child, I have spent every August in that house in Brădet.
Contrary to the initial project, only the part for dwelling was completed. The opposite part, where the restaurant should have been functioning, was transformed, for a period, into a barn (a place for storing hay), and the ballroom became a stable. Between the two parts of the building, in the middle, there were rooms that were not finished, and these were used as depository. It is in these rooms that the project called Intersection takes place.
I have always seen this house as if it had been divided into two parts, representing different epochs. One of them is the active one, represented by the habitable part, and the other is the closed one, saved for preservation, represented by the unfinished rooms. Behind the doors closed from the hall there was a space, suspended in time, a potential future.
Over time I have realized how this house is the visible expression of a historical moment particularly characteristic of Eastern Europe from the second half of the 1900s. This house locks in itself desires, aspirations and failures of an epoch.
The intentions, projects, ideals and work of a generation of people born at the beginning of the previous century, the generation that created the state Romania, were interrupted by the arrival of communism and only the following generations in the nineties, children that became adults and then grandchildren had the possibility to resume the work. These people, living their own lives in different places, could not act continuously until the year 2014, when the rhythms of the family became intertwined with an idea of mine: to do it in a way that this house becomes a place adapted to meeting and hosting certain artists for a period of research and development of critical thinking.
The project Intersecția was born out of this history, a house in which artists and researchers are invited to live, and to create projects through the exploration of a zone around a little rural settlement at the foot of the Curvature Carpathians, in the south-east of Transylvania, somewhere at the boundary of geography and history.
CASA ZBARCEA. ISTORIA UNEI CASE ȘI A UNEI EPOCI
Înainte de cel de-al doilea război mondial, bunicii mei, Alexandru Zbarcea și soția Garofina Agapia, care, printre alte activități, aveau în gestiune “Cârciuma de Piatră” din localitate, s-au hotărât să cumpere o bucată de pământ pentru a-și construi un restaurant nou și o casă unde să locuiască împreună cu fiica lor Maria (Mia). Săndel se va naște în 1941 iar Violeta, mama mea, în 1950, când situația politică era deja schimbată. Pământul cumpărat alături de un alt teren al lor, se află în centrul localității Brădet, la intersecția șoselei Brașov-Buzău cu drumul care vine de la Vama Buzăului.
Proiectul noului imobil, semnat și datat ca fiind din 1940, prevedea construirea unei case mari, cu două etaje, cu o parte dedicată restaurantului, cu bucătărie, sală pentru nunți și botezuri, sală de dans, baie, aceasta fiind rară sau inexistentă în casele locuitorilor din sat. Proiectul mai prevedea o afumătoare și o măcelărie.
Construcția a fost începută în anul 1946, și nici pănă acum, în 2019, nu a fost încă terminată. În 1947, în momentul în care meseriașii trebuiau plătiți, a intervenit stabilizarea monetară – ca primul act de punere în aplicare a ideologiei comuniste care se instaura în acea perioada – fapt care i-a pus în dificultate pe bunicii mei, deoarece, din acel moment, banii existenți nu mai aveau nici o valoare. Ei au fost obligați să-și vândă animalele din gospodărie pentru a-i putea plăti pe cei care au muncit la casă.
În decembrie 1947 țara a devenit Republica Populară Română, iar la conducerea ei a ajuns Partidul Comunist. Regimul comunist a durat până în decembrie 1989.
În 1948 bunicii au fost declarați chiaburi, considerați ca fiind exploatatori ai poporului și au fost obligați la taxe și cote foarte mari, achitate cu sacrificii enorme. Au trecut printr-o perioadă de nedescris. Cei care aveau orientări politice diferite de comunism erau persecutați, duși la pușcărie sau deportați la muncă în alte zone ale țării. Mulți s-au refugiat în pădure, ca formă de rezistență.
În anul 1959, sub pretextul ca vor fi scoși din categoria “chiaburi”, bunicilor mei le-au fost luate o bună parte din terenuri și toate pădurile. La baza acestei acțiuni a stat Decretul 115 din 1959, care prevedea ca toate pământurile, imobilele și activitățile private să fie luate de la proprietarii de drept și trecute în folosința statului. Această măsură abuzivă a fost aplicată diferențiat în zonele țării, în funcție de zelul noilor conducători.
În aceste condiții dificile, bunicii mei nu au mai avut posibilitatea materială de a-și îndeplini proiectul privind terminarea clădirii, si începerea activității, deși aceasta ar fi devenit un punct de atracție nu numai pentru localitatea Brădet, ci pentru întreaga zonă a Buzaielor. Ca urmare, pentru o perioadă de aproximativ 30 de ani, lucrările au fost întrerupte, și bunicii au locuit în casa construită de străbunicul meu în anul 1928, casă în care s-a nascut mama.
Între timp copiii au crescut, și au plecat din satul natal pentru a studia (cu toate ca au întâmpinat piedici la inscrierea la scoala superioara, datorită faptului că erau fii de chiaburi), și din cauza greutăților întâmpinate de familie. Mama a ajuns chiar în Italia. Spre sfârșitul anilor șaptezeci, lucrările la casa începută de bunici au fost reluate încet, încet și jumătate din casă a devenit locuibilă, dar bunicul nu a mai apucat să trăiască acolo. A decedat în anul 1980, când eu aveam trei ani. Anul următor, în luna august, bunica s-a mutat în casa așa zisă “nouă”. Pe cealaltă a trebuit să o vândă repede, și ieftin, deoarece era interzis să deții două proprietăți. De atunci, copil fiind, în fiecare an, luna august o petreceam la Brădet în acea casă.
Față de proiectul inițial, a fost finalizată doar partea care trebuia să devină locuință. Partea opusă, unde ar fi trebuit să funcționeze restaurantul, s-a transformat, pentru o perioadă, în șură (spațiu de depozitare al fânului), iar sala de dans devenise grajd. Între cele două părți ale imobilului, la mijloc, se aflau camere nefinisate, folosite drept magazii. În aceste camere se desfășoară acum proiectul Intersecția.
Întotdeauna am văzut acea casă ca și cum ar fi împărțită în două părți, expresii ale unor epoci diferite. Una activă, reprezentată de zona în care se locuia, și una închisă, pusă la păstrare, reprezentată de camere nefinisate. În spatele ușilor închise de la hol, se afla un spațiu suspendat în timp, un potențial viitor.
Cu timpul mi-am dat seama cum această casă este expresia vizibilă a unui moment istoric particular caracteristic Europei de Est în a doua jumătate a anilor 1900. Ea închide în sine dorințe, aspirații și eșecuri ale unei epoci.
Intențiile, proiectele, idealurile și munca unei generații de oameni născuți la începutul secolului trecut, acea generație care a înfăptuit statul România, au fost întrerupte odată cu venirea comunismului și numai in anii nouăzeci generațiile următoare, fiii deveniți adulți și apoi nepoții, au avut posibilitatea de a relua lucrările. Aceștia, având propriile vieți în alte locuri, nu au putut acționa în mod continuu până în anul 2014, atunci, când ritmurile familiei s-au întrepătruns cu cele ale unei idei de-a mea: de a face în așa fel încât această casă să devină un loc adaptat pentru întâlnirea și găzduirea unor artiști pentru o perioadă de cercetare și dezvoltare a gândirii critice.
Din această istorie s-a născut proiectul Intersecția, o casă în care artiștii și cercetetorii sunt invitați să locuiască, și să creieze proiecte prin explorarea zonei din jurul unei mici localitați rurale de la poalele Carpaților de Curbură, în sud-estul Transilvaniei, undeva la marginea geografiei și a istoriei.
Thanks to Alexandru Zbarcea and Violeta Zbarcea for sharing memories and stories.